MARGENTO grapHpoem / poeMgraf #2

A new preview of the MARGENTO communal grapHpoem. Here is a piece from outstanding poet Charles Wright - whose work CT is currently translating into Romanian - accompanied by a response poem;. Like the whole of the grapHpoem / poeMgraf, this comes in bilingual format, both English and Romanian and the two poems are part of a longer sequence titled The Glass Poem / Poemul de sticla.

Charles Wright

Miles Davis and Elizabeth Bishop

Fake the Break

Those two dark syllables, begin,

offer no sustenance,

Nor does this pale squish of September sunlight unwound

Across the crabgrass.

The silence is cold, like an instrument in the hand

Which cannot be set aside,

Unlike our suffering, so easy, so difficult.

Still, the warmth on our skin is nice,

and the neighbor's pears,

Late pears, dangle like golden hourglasses above our heads.

"It's just description," she said,

"they're all just description."

Meaning her poems ... Mine, too,

The walleye of morning's glare

lancing the landscape,

The dogwood berries as red as cinnamon drops in the trees,

Sunday, the twenty-ninth of September, 1991.

From the top ... Beginning in ignorance, we stick to the melody--

Knowledge, however, is elsewhere,

a tune we've yet to turn to,

Its syllables scrubbed in light, its vestibules empty.

Chris Tanasescu

Robert Pinsky and Frank Zappa Play Cosmic Radiation Blues

            (After Charles Wright’s “Miles Davis and Elizabeth Bishop Fake the Break”)

                                    for Burt Cureton

A void in the chest, and the dust

in the night sky, like sand

flowing out of the lungs’ hourglass –

matter exhaled at the big bang

 which still keeps the stars whirling

at the same speed, pacing

to a sort of rubato beat…

(Is this what Zappa would call a jazz uni-

verse, whereas he’d always rather have a rock ‘n’ roll outer

space, gnashing di-

versely its old uneven rock teeth?…)

(Poetically speaking, says Pinsky, description

is our great rhetorical burden,

but do I have a sense for the dark

matter as it intones the tonus

of life while nobody hears it,

and nobody sees it?)

I should know myself, though, I am

                                                dark… and I am matter…

The harvest moon is my old golden telescope

held up to the gazing fields of grain and

 getting the cosmic micro

wave background radiation eternal

                                                in the night sky of all nights I’ve known…

Yet is it me the one expiring, or is it just the planet

grinding into grit its last

cold ores through my kidneys? Not after

long, I’ll start to decom-

pose – and then the light will get

to turn me on just before being itself

suddenly turned off.

My stone, as tiny as a released atom

will then roll

down, roll down rapping on the drums

of other larger stones, more and

more giant rocks,

all of them swallowed by the dark and by

the dark energies in silence.   

------------------------------------------

Charles Wright

Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza

Acea silabă întunecată – şi!

                                                nu aduce susţinere,

Şi nici zbârnâitul luminii de toamnă destinse

Peste ierburi.

Tăcerea e rece, ca un instrument în mână

Pe care nu-l poţi pune jos,

Dar nu ca suferinţa, aşa de uşoară, aşa de grea.

Şi totuşi, căldura ni-i caldă pe piele,

                                                iar perele vecinului,

Pere târzii, se clatină deasupra capului ca nişte clepsidre.

„E doar descriere”, spuse ea,

                                    „toate-s descriere”.

Adică poemele sale... Şi-ale mele,

Ochiul de peşte al dimineţii, gol

                                    pescuind peisajul,

Boabele de sânger roşii ca stropii de scorţişoară-n copaci,

Duminică, douăzeci şi nouă septembrie, 1991.

De sus... Începând în ignoranţă, ţinem firul melodiei –

Cunoştinţa, însă, e în altă parte,

                                                un cântec care încă ne-aşteaptă,

Cu silabele răzuite în lumină, cu vestibulele goale.

Chris Tanasescu

Robert Pinsky şi Frank Zappa cântând despre orgasmul stelelor

                                    (După Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza de Charles Wright)

                                                pentru Burt Cureton

Un gol în piept; şi pulberea

de pe cerul nopţii, ca un nisip

ieşindu-mi din clepsidra plămânilor;

acelaşi praf expirat la big bang,

ce face stelele să se-nvârtă

cu aceeaşi viteză, într-un soi de rubato...

(Asta o fi ce Zappa numea un uni

vers jazz, când el întotdeauna prefera

un spaţiu rock, scrâşnind di

vers din dinţii sparţi, de rocă?)

(Poetic vorbind, zice Pinsky, descrierea

e marea noastră povară retorică,

dar am eu simţ pentru materia

întunecată, ce intonează tonusul

vieţii, în timp

ce nimeni n-o aude, n-o vede?)

Ar trebui să ştiu, căci eu însumi sunt

întunecat... şi sunt materie...

Luna plină, de toamnă, mi-e vechi telescop de aur

prin care câmpul plin de grâne

vede-n gând radiaţia de micro

unde cosmice de fundal, etern

pe cerul nopţii tuturor nopţilor

de când sunt eu...

Dar eu expir, sau planeta-şi freacă ultimele

mineree reci la mine în rinichi? Încă

puţin şi voi începe să mă des

compun – abia atunci lumina va ajunge

să mă deschidă, puţin înainte de-a fi

ea însăşi brusc închisă.

Piatra mea cât un atom e

liberat se va rost

ogoli pocnind pe toba altor

pietre, imense, pietre tot mai

multe şi mai multe, uriaşe

toate înghiţite de-ntuneric şi de

energiile întunecate, în tăcere.