Iulia Militaru este o excelentă poetă, al cărei volum de poezie de debut, Marea Pipeadă (apărut anul trecut la Editura Brumar), tocmai i-a adus premiul pentru cel mai bun tânăr poet și cel mai bun tânăr scriitor al anului 2010 la Gala din 15 ianuarie. Iulia este asistent universitar și doctorand la Universitatea din București. În timpul liber, este autor de cărți cu activități și redactor de reviste pentru copii la editura Noriel Maxim. Cea de-a patra treaptă a lui Clovny:
(fragment din Marea Pipeadă)
El: Aş vrea să-mi dai
Adâncul tău cel potrivit cu mine,
Acolo-n strai frumos, de foc mă vei păstra-n iubire.
Să mă hrăneşti
Cu trupul nevăzut sub văluri negre
Crescând nădejdi în carnea-mi albă care-ncet se pierde.
Pe loc îşi pune şorţ curat în faţă
Şi pregăteşte masa de-o friptură,
Să mă îndestuleze, şi suavă
Mi-aduce-acum prăjeala în untură.
Ea: Aş vrea s-atingi
Prin totul meu chiar Totul. Noi sprinteni
În zeci d’oglinzi mereu la fel, mereu fiind altminteri.
Să mă ridici
Pe mâini din viaţă către viaţă. Moartă
Suspin aici, să ne-întâlnim în noi precum odată.
De mijloc o apuc topit în vrajă,
Apoi, de fund ciupind-o, îşi desface
Prealungi-i craci pe care mi-i aşază
Pe umeri şi-ntre noi amoru’ coace.
Să ne iubim!
Un Claun şi-o grăsună...
Să ne iubim!
Ce fericiţi sunt împreună...
Şi, cum un iepure-n şes, când galicul câine-l zăreşte,
Grabnic o ia la picior ca să scape, cel’lalt după pradă. La fel şi ei, un alt Apolon, o nouă Daphne. Şi-atât era de aproape, încât nu i-a venit să creadă văzând cum ea îi scapă printre degete, chiar atunci când degetele o ating.
Şi ce-ar mai fi putut face Apolon? S-a mulţumit şi el cu ce-a rămas. V-am zis eu că nu-i de glumit cu astfel de lucruri.
Poeme albe
Ziua a patra
(fragment din Marea Pipeadă)
Noaptea s-a dus. O altă dimineaţă.
Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.
Acolo e altceva!
Pomi, verdeaţă, flori, păsări...
Dar Claudia însăşi se află într-o promenadă.
Ador plimbările, îmi plac florile şi fluturii, jocul distins al luminii pe frunzele umezite. Şoapte albastre se aud... murmur fantomatic al dimineţii de primăvară cu acordurile galbene ale soarelui ce luminează tufişurile în spatele cărora se ascund uneori, pentru a-şi crea plăceri în linişte, privind la fetiţele dolofane, muncitorii de la combinatul din apropiere
Claudia îşi adoră plimbările. Şi Ea o vede, o priveşte din spatele geamului său. S-a mai împlinit puţin...
În părul Claudiei se vor ivi mâinile sale albe. Mâinile acelea mă pot dezmierdat cum n-au făcut-o niciodată în copilărie. Pe când voi mă sfâşiaţi ele îşi vedeau tăcute de suferinţa lor.
Mama nu mi-a sărutat niciodată sânii,
Mama nu mi-a muşcat niciodată sfârcurile,
Mama nu a făcut niciodată dragoste cu mine.
Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.
Claudia sărută prelungirile fluide ale azurului.
Claudia muşcă din fructele coapte ale parcului.
Claudia face dragoste cu doamna în alb.
Acolo e altceva!
Ziua a cincea
Am terminat de învăţat rugăciunea, iar bunică-mea este fericită. Nici nu-şi închipuie că eu ştiu mai multe. De asta le şoptesc în gând, ca să nu mă audă.
Cel de-al treilea poem dezgropat:
Te caut Doamnă în noroi şi-n rele
Feminitatea aprig mi-o doresc,
E cel mai rodnic simţământ firesc
A crede-n frumuseţi ascunse-n lume.
Dar n-am găsit nimic până acum...
Şi te iubesc c-o ură de zurliu
Slăvite Doamne, alb şi fumuriu!
Spre Tine din plăcere îmi fac drum.
Nu voi lăsa păcatele pe urme
Să moară-n timp ce caut vechiul monstru
Şi-n plin desfăt o să mă-nalţ din urbe
La sâni-mi goi să bei din vinul nostru.
E calea mântuirii sodomia
Când trupul se-mpreună cu Sofia.
Aş vrea să mă fac mare, pentru că omul mare deţine avantaje nelimitate. Aşa cred. Poftim, acum ziua s-a dus, iar ei mă trimit din nou la culcare. Ştiţi ce zic eu? Că omul mare nu doarme niciodată, că numai noi suntem obligaţi să o facem, ca să nu-l vedem pe Doamne-Doamne, care umblă peste tot, de cum se înserează. Mi-a spus mie o bătrână de la biserică.
Mama o să mă închidă mereu în somn.
Mama o să-mi apară în vis cum apare Doamne-Doamne în lume
Pe înserat.
Mama ştie asta şi nu se supără. Mă trimite la culcare mai repede.
Spre seară, am găsit-o pe Claudia în mijlocul unor flori albe de crin. Mi-am dat seama că se împlinise şi mai mult, din ce în ce mai mult...
Ce ni se întâmplă în comun
pentru Costin, Chris, Raluca, Gabi, Adriana, Radu şi Simona
Să ridicăm paharul cât mai sus
Şi cerul să-l atingem.
Crăpat, o să arunce afară tot vin
ul ăsta din pântec, îngeri prinşi în cârciuma
Noastră.
Acolo îi vedem cum înoată lini
ştiţi prin aroma sfântă a beţiei vii
din nou.
Ciocniţi paharele des, cât mai des,
Şi cerul asurziţi-l.
În acest sens, există istorie, din nou, spune o voce,
există o altă istorie care ni se întâmplă,
care este pe cale să ni se întâmple,
de la întreruperea...
Beţiei dinaintea celei de azi.
Decât o rugăciune, mai bine chef mult
chiar până la moarte, când ne naştem noi, prieteni
de cârciumă.
Vinul e sânge din Domn,
Şi-n vene să curgă
La toţi.
Aşa se întrupează orice rugăciune, dintr-un ritm şi o rimă (o anumită viziune asupra timpului), în care pulsează cuvintele. Iar când ele se aprind, când dau buzna peste lume, în schimbări bruşte şi nearticulate, începe cheful. Atunci, intrăm şi noi călăuziţi de Dumenzeu, la Zodiac. Adriana se aşază în dreptul soarelui şi se stropeşte cu puţină apă, dintr-un dispozitiv mov. Costin stă lângă mine, în timp ce Gabi cere o sticlă de Becks şi o Silva neagră. Aşteptăm puţin, iată că sosesc şi Chris cu Raluca. Vinul ne este adus la masă. Apoi, apare Radu, păşind alături de Simona. Îşi caută două scaune. Hai, noroc!
Sfântă băutură ce mintea-mi tulburi, sfântă carafă dă-ne
Nouă plăcerea de-a locui acolo unde strigă Dumne
zeul: Lăsaţi-l pe Satan în inimile voastre!
Apără-ne pe noi, puţin păcătoşii, de blestemul apei
Şi nu ne duce în ispita cuvântului limpede rostit
Fiindcă suntem copiii furtunilor din pahar.
Şi acum şi pururea trupuri să mângâie trupuri fluide
Şi în vecii vecilor în noi să-ntrupească năpasta vie,
Osânda viieţii p’acest pământ fără ţărână.
Amin!
Ziua începe uşor, agăţată de întunericul tulburat până la gri, când primele vrăbii îşi ciripesc trezirea,
Luminare în trepte
Şi chiar îţi vine să fuţi lumea-n cur, dar ea n-a fost dăruită c-unu’, deşi tu-l cauţi disperat, şi tot crezi, şi mai crezi că vei da în el,
De-sperare în trepte
Astfel, îţi pui problema că s-ar putea să o ai prea mică pentru fundul ei rotund şi colosal; da, se nasc frustrări de aici, crede-mă
Speranţa vine de la Domnu’
În trepte
desigur.
Aproape că s-a luminat.
Costin mai cere o carafă de vin, cu siguranţă că până la urmă ne dau şi ăştia afară, mai bine plecăm noi
De ce? Să aşteptăm, poate cine ştie... ni se va alătura şi chelnerul, doar ne-a făcut cartofi prăjiţi,
Pe-o tavă de-argint, calm,
Ne-aduse mâncarea
Cu pasul uşor, dans
Al Tău, cel ce dărui.
Uite, ţi-am oprit şi ţie-o aripioară de la KFC!
Păcat că-s la regim, suspină.
Nu se poate înfrupta alături, împreună, el, în afara noastră rămas, şi-a lăsat urma chiar aici, în bucatele noastre, bucatele îmbucate de noi, în noi.
Lumină de-a binelea
Niciodată ea nu răsare,
dă buzna de undeva, din întuneric. Behemonth îşi strânge chitara şi ne salută
cu jobenul
în care vântul se pierde,
cu jobenul unde noaptea
înfloreşte.
De ce nu ne-am lăsa, acolo,
înghiţiţi de pălăria lui? Noaptea-i bună să dansăm blestemele în cerc ameţitor
pe jobenul
Motanului, uriaşul
pisicilor negre cu flori
prinse de cozi.
Dracii se vor naşte în preajma lor,
Lumină din lumină, mâinile noastre prinse iar una de cealaltă. În numele Tău!
De-a pururi.
Mergem acasă. Numai doi. Ceilalţi? Îi purtăm. În pântec. Nu suntem. Niciodată. Singuri. Nu poţi. Tristeţea. Rămâne. Lângă mine. Aşa cum eşti. Oricine mă atinge devine. Poemul pe care-l scriu. În jurul meu. Tu. Nu minţi. Minciuna? Metafore. Este a mea. Faţă în faţă. Unul şi Altul. Îngenuncheaţi. Rugăciunea. Fără glas. Rostim. Uneori. Atât de mult, încât
Mi-aş crea plăcere doar scrijelindu-ţi pielea şi păstrâdu-te sub unghii. Rămăşiţe fine ca praful de pe arcuşurile beţivilor cântători din scripcă, în lumina prăfuită a Cişmigiului.
M-aş sătura doar muşcându-ţi carnea roşie şi păstrându-te în vintre. Bucăţi crude ca genunchii îngheţaţi ai spălătoreselor cu fuste suflecate, la râu.
Te-aş răni, până ce sângele ar începe să curgă peste mine, în mine. Încins ca loviturile fierarului în potcoava gloabei ţiganului de-alături.
În staţie. E prea devreme ca să dea ăştia drumu’ la tramvai. Să mergem pe jos. Oricât aş vrea nu pot, aşa cum n-am putut niciodată, să merg drept. Şi nici nu ştiu unde ne aflăm.
Stai. Uite-l că vine, ciudat. E, totuşi, mult prea devreme. Ce viteză are! Nu poate exista un tramvai atât de rapid. Chiar că-i ciudat! Să urcăm repede. Dar nu opreşte! Nu-i nimic, îl prindem din mers.
Azi bolta-i splendidă şi clară!
Fără zăbală, pinteni, scară,
Noi doi să călărim pe vin,
Spre-un cer feeric şi divin![1]
Şi te-ai agăţat de-o uşă întredeschisă.
Eu îţi stângeam cu putere mâna, în timp ce picioarele mi s-au ridicat de pe pământ.
M-ai tras înăuntru. Acum, poate că ne vom
îndrepta spre casă. De unde ştii că are staţie în cartierul nostru?
Oprirea-i posibilă numai la cerere, trebuie să scrieţi o petiţie! Iar Behemonth-motanul ne face cu ochiul din cabina conductorului. Dar eu scriu doar poeme, nu mă pricep la petiţii. Nu-i nimic, se acceptă şi poeme pe post de petiţii. Zâmbi el.
Vă întrebaţi, poate, ce-i cu rasa asta patrupedă într-un mijloc de transport. Vă amintiţi? Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Dă-te jos, de nu, chem poliţia! Na, mai cheam-o ş-acum.
De sub scaune, sar pisicile din formaţie. Pisici pletoase, cu chitare şi violine. Concertul e gata să înceapă.
Să ridicăm paharul
întru noi, şi
de careva ne-opreşte, îl vom scuipa ca p’un gunoi.
Suntem stăpânii acestui
tramvai, nimic nu
o să ne strice muzica
din Suflet de pisică.
Darkness. Darkness. Only Darkness. In the light.
Să ridicăm paharul
Noi toţi care
cu faţa descoperită privim întunecimea[2]
lui Satan[3] fi-vom preschimbaţi
în acelaşi chip
de lumină în lumină
prin Duhul lui Dumnezeu.
Posts
No comments:
Post a Comment